Diferența dintre alergie și răceală stă în onoarea purtătorului

Medicul zice că e alergie. Eu zic că e „cold” (nu știu dacă asta-i răceală sau gripă – sau dacă răceala și gripa nu or fi totuna iar minunea la care mă refer eu o purta cu totul alt nume), dar am transmis la etajul de sus că e „flu” (adică se poate transmite la colegii de breaslă dacă dragostea de muncă mă va da jos din pat și mă va trimite la birou). Etajul de sus mi-a ordonat clar și răspicat să strâng din dinți și să îmi sufoc acest mare amor pentru job pentru cel puțin o săptămână. Ceea ce am și făcut (o idee de regret m-a mușcat totuși de inimă, că o lăsat o treabă mare neterminată dar ceasul e picnit și el de oareșce mahmureală și merge mai încet, so we are on track).

Nu am mai stat în pat pentru o răceală (propun să convenim să o numim răceală că sună mai contemporan decât gripă, iar alergie nu dă bine la onoarea mea, că nu-i contagioasă) de… ptiu! 7 ani! Eram (aproape) încă studentă. O săptămână am bolit. Mă dureau urechile de îmi săreau din cap, tușeam și răgușisem de îl întreceam în toate cele pe bunul meu prieten măgărușul. Încă vreo săptămână n-am auzit bine. Era sfârșit de vară în București. Așa mi s-a părut întodeauna că sfârșiturile de vară în București au un farmec din ăla aparte, de piatră tocită de saună ce stă să se răcească, dar se mai toarnă o dată o mână de apă pe ea, să mai iasă de un abur. Mâncam roșii. Așa răcoroase mi se păreau. M-a și păcălit una la metrou la Păcii să cumpăr mai multe decât îmi trebuiau, de ce mult îmi plăceau. (Ăsta e unu doar din trilioanele de motive pentru care am pică pe vânzătorii ambulanți de legume/fructe care se dau producătorii dar sunt doar niște speculanți de trei-parale-fără-coaie care trăiesc pe spinarea producătorilor – în postu ăsta țin cu producătorii, sper că e clar!) Mă uitam la show-urile tv de dimineață. Ălea mi-au și strârnit pofta de roșii. Că era o cocoană acolo, blondă, finuță, cu joburi mari prin străinătățuri care le lăuda. (Mă uitam și mă gândeam că aș vrea să fiu și io într-o zi ca tani aia, dar zău de am înțeles cine era și cu ce se ocupa de fapt!) Gătea ceva cu roșii și zicea că sunt minunate (avea așa un ton ușor moldovenesc când zicea asta), că sunt anti-cangerine. Mi-a intrat bine la cap. Mie îmi plăceau oricum roșiile, întotdeauna mi-au plăcut, nu știu dacă am uitat sau nu să vă zic chestia asta, dar de – încă un motiv în plus să îmi placă. Altul ar fi că sunt bogate în fier. Și carnea de vită e. Deci un punct pentru mine, în marea mea bătălie de a detrona spanacul din topul  cu fierul. (Am avut și voi avea mereu boală pe spanac!)

Acum meniul a fost mai diversificat. A inclus quiche gătită de better-half. Deci, a inclus și better half care acum 7 ani era doar o potențialitate a statusului meu de single. Dar show-uri tv subsemnata nu a mai privit și nu va mai privi. Cu roșiile însă am păstrat aceași relație de prietenie strânsă, unită într-o anumită proporție chiar de pica pe care și eu și ele o purtăm spanacului. (Întotdeauna mi-a plăcut să cred că între fructe/legume etc există diferite relații de râcă/pică/tensiune; are oareșce sens, având în vedere că roșiile și spancul fac parte din grupe diferite – sau ar trebui să facă, cel puțin după culoare, nu?)

Am avut febră. Într-o seară mare de tot. Dacă mai dura mă dădeam învinsă și mergeam/sunam urgențele. Se zice că la vârsta asta febra-i periculoasă rău. Așa că să nu riscăm viața băbuței, vă rog io. Am tușit. Rău. Până am băut de trei ori mai mult sirop de tuse decât era recomandat, că avea un gust absolut fabulos de martini alb sec, în ciuda faptului că pe ambalaj scria mare șă răspicat că ”NU” (deci nu, dom le, nu!) conține alcool. Mie mi-a plăcut. Acum îmi curge nasul. Într-o frenezie din aia, de zici că plâng cu trei șiruri de lacrimi că mi-a scăpat calul în iarbă, și vezi matale, de fapt nu era calul meu, îl furase văru Costică din celălalt sat, dar văru Costică e tupeist, el știe să pună hamu pe un cal, eu pușca calului! Dar acum dacă mă duc după cal, calul nu o să stea, și o să alerge, eu după el și tot așa, până m-o vedea naibii careva care s-o prinde că nu-i calul meu, și atunci să vezi cum o să mi-o iau eu pentru un cal de l-a furat altu. Și dacă nu mă duc după el, calul nu o fi prost să vină singur, o mai sta el ce- mai sta și apoi tuleo nene, la neamurile sălbăticite din Deltă sau de unde or fi. Și cum mă duc el la văru Costică să-i zic că mândrețea de murg de și-o riscat el libertatea să-l înșeuze, e acum la mare, la soare, lângă gard? Că doar văru Costică nu lucrează la fundația ”Să eliberăm caii vagabonzi”?!? Deci, îmi înțelegeți dilema.

Eu zic că e totuși răceală. Din aia de se ia.