Diminețile, ălea perfecte de workalcoholic, overachiever și creative, încep cu mine trezindu-mă cu câteva minute înainte de a suna ceasul, cu soarele strălucind deja tare nevoie mare, cu niște papagali țigănindu-se pe balcon, cu posterul cu ”Frăția Inelului”, cu apă rece curgând în șuvoaie, cu gust de Colgate și cu săpun de ăla translucid, cu rock în urechi, cu mic dejun cu pâine neagră, și cu o dragoste de viață nemapovestită. Îmi încep lucrul, muncă plictisitoare de rutină, mă dau cu super glue să mă prind mai vârtos de birou în caz de îmi vine vreo tornadă de dor de ducă pe hamac sub cocotieri și mă uit la tabelașele mele ca la ouăle găinii din poveste. Povestea cu găina cu ouă de aur, vreau să zic.
Ei, și atunci vin. Vin cele mai tari idei din lume, vin cele mai frumoase povești de imaginat, vin cele mai haioase posturi de blog, vin cele mai mișto topici de scris câte un articolaș, vin cele mai faine poze, vin cele mai măiastre tehnici de photoshopat, vin tablouri de pictat, vin fulare de tricotat și cuverturi americane de croșetat, filme de văzut, muzici de ascultat și de dansat acum-atunci-acolo, vin show-uri de urmărit și parcă Masters Chef și Runaway sunt mult mai intersante, și vin vise. Vise de alergat, de prins și de băgat în sac.
Iar eu le înghit pe toate în sec, îmi umplu urechile cu căscuțele mici, iau o gură de cafea (dacă am decis că merit vreuna) și muncesc de-mi sfârâie degetele pe tastatură. Și ziua trece.
Târziu, după-amiaza, încerc să-mi amintesc cele mai tari idei din lume de le avusesem dimineața, poveștile, posturile de blog, articolașele de voiam să le scriu, pozele de voiam să le fac, tehnicile de photoshop de încercat, tablourile de pictat, fularele de tricotat și cuverturile americane de croșetat, filmele de văzut, muzicile de ascultat, show-urile de urmărit și visele de alergat, de prins și de băgat de sac. Și beau o cafea (acum nu mai merge cu merit, ci cu I need the fucking coffee) poate doar doar mi-oi reveni din toropeală, mai arunc o apă rece pe față, și zău de îmi amintesc ceva. Parcă un vis răzleț mai trece odată la mare apropiere de mine, ca un zvon de caimac pe lângă un motănel adormit, dar nici n-apuc să mă-ntind după el. Și ziua a trecut.
November 11, 2011 at 3:41 am
A, deci sa trec oceanul in jos. La Manly mergem. Mi-era dor de tine.
November 12, 2011 at 8:50 am
Si mie mi-a fost dor de tine
November 22, 2011 at 6:02 pm
Viata cotidiana de om modern- eu una nici macar nu am scuza unui lucru la birou…dar multe din zilele mele trec asa. Deunazi am auzit de la o prietena care e experta in materie, ca axa pamantului nostru nu mai e la fel ca inainte in urma cutremurelor, tsunami-lor si alte procese din astea complexe…si ca ne merge la toti cei mai sensibili asa nu prea echilibrat. M-a multumit explicatia o secunda, am gasit-o justificata nu stiu cum, apoi ritmul meu cotidian a continuat la fel, cu sau fara deplasari de axa. It sucks sometimes really. Totusi toate cele bune si schimbari frumoase si bune iti doresc, Mira, ne doresc, la toti. Salutari calduroase!