Ei, și atunci vin. Vin cele mai tari idei din lume, vin cele mai frumoase povești de imaginat, vin cele mai haioase posturi de blog, vin cele mai mișto topici de scris câte un articolaș, vin cele mai faine poze, vin cele mai măiastre tehnici de photoshopat, vin tablouri de pictat, vin fulare de tricotat și cuverturi americane de croșetat, filme de văzut, muzici de ascultat și de dansat acum-atunci-acolo, vin show-uri de urmărit și parcă Masters Chef și Runaway sunt mult mai intersante, și vin vise. Vise de alergat, de prins și de băgat în sac.

Iar eu le înghit pe toate în sec, îmi umplu urechile cu căscuțele mici, iau o gură de cafea (dacă am decis că merit vreuna) și muncesc de-mi sfârâie degetele pe tastatură. Și ziua trece.

Târziu, după-amiaza, încerc să-mi amintesc cele mai tari idei din lume de le avusesem dimineața, poveștile, posturile de blog, articolașele de voiam să le scriu, pozele de voiam să le fac, tehnicile de photoshop de încercat,  tablourile de pictat, fularele de tricotat și cuverturile americane de croșetat, filmele de văzut, muzicile de ascultat, show-urile de urmărit și visele de alergat, de prins și de băgat de sac. Și beau o cafea (acum nu mai merge cu merit, ci cu I need the fucking coffee) poate doar doar mi-oi reveni din toropeală, mai arunc o apă rece pe față, și zău de îmi amintesc ceva. Parcă un vis răzleț mai trece odată la mare apropiere de mine, ca un zvon de caimac pe lângă un motănel adormit, dar nici n-apuc să mă-ntind după el. Și ziua a trecut.

Nu am mai stat în pat pentru o răceală (propun să convenim să o numim răceală că sună mai contemporan decât gripă, iar alergie nu dă bine la onoarea mea, că nu-i contagioasă) de… ptiu! 7 ani! Eram (aproape) încă studentă. O săptămână am bolit. Mă dureau urechile de îmi săreau din cap, tușeam și răgușisem de îl întreceam în toate cele pe bunul meu prieten măgărușul. Încă vreo săptămână n-am auzit bine. Era sfârșit de vară în București. Așa mi s-a părut întodeauna că sfârșiturile de vară în București au un farmec din ăla aparte, de piatră tocită de saună ce stă să se răcească, dar se mai toarnă o dată o mână de apă pe ea, să mai iasă de un abur. Mâncam roșii. Așa răcoroase mi se păreau. M-a și păcălit una la metrou la Păcii să cumpăr mai multe decât îmi trebuiau, de ce mult îmi plăceau. (Ăsta e unu doar din trilioanele de motive pentru care am pică pe vânzătorii ambulanți de legume/fructe care se dau producătorii dar sunt doar niște speculanți de trei-parale-fără-coaie care trăiesc pe spinarea producătorilor – în postu ăsta țin cu producătorii, sper că e clar!) Mă uitam la show-urile tv de dimineață. Ălea mi-au și strârnit pofta de roșii. Că era o cocoană acolo, blondă, finuță, cu joburi mari prin străinătățuri care le lăuda. (Mă uitam și mă gândeam că aș vrea să fiu și io într-o zi ca tani aia, dar zău de am înțeles cine era și cu ce se ocupa de fapt!) Gătea ceva cu roșii și zicea că sunt minunate (avea așa un ton ușor moldovenesc când zicea asta), că sunt anti-cangerine. Mi-a intrat bine la cap. Mie îmi plăceau oricum roșiile, întotdeauna mi-au plăcut, nu știu dacă am uitat sau nu să vă zic chestia asta, dar de – încă un motiv în plus să îmi placă. Altul ar fi că sunt bogate în fier. Și carnea de vită e. Deci un punct pentru mine, în marea mea bătălie de a detrona spanacul din topul  cu fierul. (Am avut și voi avea mereu boală pe spanac!)

Acum meniul a fost mai diversificat. A inclus quiche gătită de better-half. Deci, a inclus și better half care acum 7 ani era doar o potențialitate a statusului meu de single. Dar show-uri tv subsemnata nu a mai privit și nu va mai privi. Cu roșiile însă am păstrat aceași relație de prietenie strânsă, unită într-o anumită proporție chiar de pica pe care și eu și ele o purtăm spanacului. (Întotdeauna mi-a plăcut să cred că între fructe/legume etc există diferite relații de râcă/pică/tensiune; are oareșce sens, având în vedere că roșiile și spancul fac parte din grupe diferite – sau ar trebui să facă, cel puțin după culoare, nu?)

Am avut febră. Într-o seară mare de tot. Dacă mai dura mă dădeam învinsă și mergeam/sunam urgențele. Se zice că la vârsta asta febra-i periculoasă rău. Așa că să nu riscăm viața băbuței, vă rog io. Am tușit. Rău. Până am băut de trei ori mai mult sirop de tuse decât era recomandat, că avea un gust absolut fabulos de martini alb sec, în ciuda faptului că pe ambalaj scria mare șă răspicat că ”NU” (deci nu, dom le, nu!) conține alcool. Mie mi-a plăcut. Acum îmi curge nasul. Într-o frenezie din aia, de zici că plâng cu trei șiruri de lacrimi că mi-a scăpat calul în iarbă, și vezi matale, de fapt nu era calul meu, îl furase văru Costică din celălalt sat, dar văru Costică e tupeist, el știe să pună hamu pe un cal, eu pușca calului! Dar acum dacă mă duc după cal, calul nu o să stea, și o să alerge, eu după el și tot așa, până m-o vedea naibii careva care s-o prinde că nu-i calul meu, și atunci să vezi cum o să mi-o iau eu pentru un cal de l-a furat altu. Și dacă nu mă duc după el, calul nu o fi prost să vină singur, o mai sta el ce- mai sta și apoi tuleo nene, la neamurile sălbăticite din Deltă sau de unde or fi. Și cum mă duc el la văru Costică să-i zic că mândrețea de murg de și-o riscat el libertatea să-l înșeuze, e acum la mare, la soare, lângă gard? Că doar văru Costică nu lucrează la fundația ”Să eliberăm caii vagabonzi”?!? Deci, îmi înțelegeți dilema.

Eu zic că e totuși răceală. Din aia de se ia.

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare

Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când
m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
şi automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

*

Si inca un gand de mare profunzime:

No matter what you do, people will always envy you! ))

(Nici io nu stiu cum mi-a iesit rima!)

Eu încep să fiu mereu bronzată și să port lacuri albe în jurul ochilor ascunși în spatele ochelarilor de soare, așa cum credeam în copilărie că poartă doar spionii.

Papagali în toate culorile curcubeului ciugulesc semințe pe pervazul nostru. Un palmier se scutură de vânt. Oceanul freamătă și surferii îi călăresc valurile. Zgârie-nori albaștri se alintă-n luciul apei. Stele mari cât ouăle de rață ii luminează.

La o fereastra, cineva trage cu nesaț din țigară.

*

Țara mea e mare, caldă și se numeste Australia.

De cateva nopti, ma munceste rau CV-ul Cristinei Simion, madam Managing Director la Edipresse, si zau de inteleg cum de cucoana asta a sarit de la facultatea tehnica “Gheorghe Asachi” din Iasi la scanul de directorita pe care il ocupa de mai bine de zece ani – ca, de, astea se dau pe viata dacca nu v-ati prins. Si mai tine si cursuri la FJSC, ca doar e pe felie.

Bai, cocoana, eu am o prietena care a facut FJSC-ul (si l-a facut cand era admiterea aia grea!) si nu a mai facut-o tata mare sefa la Edipresse!

Ptiu, zau, sa nu te deochi!

Încerc eu să schimb subiectul conversaţiei, mai la stânga, mai la dreapta, şi îi mărturisesc cu timiditate că nouă ne-a plăcut foarte mult Parisul şi ne-ar plăcea ca într-o zi să ne putem stabili acolo. Până aici mi-a fost! Socruella, căreia nu îi place Parisul, şi nu se sfiieşte să o spună, deşi, dacă aş fi în locul, mi-ar fi ruşine să deschid gura, căci ea n-a petrecut acolo decât o zi şi jumătate, timp în care mai mult a dormit într-un hotel, decât s-a plimbat, a sărit iarăşi de fund în sus! Adică, cum îmi permit eu să spun că Parisul e frumos când ea a spus clar că nu e ?!?

Salvaţi de clopoţel! Sună o prietenă. Răspund. Mă întreabă ce mai fac. Socruella, care întotdeauna apare foarte aproape de tine când vorbeşti la telefon, aude şi răspunde şoptit: „Mă cert cu soacra, asta fac! De ce nu îi spui, dragă, că te cerţi cu soacra?”

* Dragi cititori, Socruella, cred eu, şi-a câştigat dreptul la renume blogosferic prin muncă cinstită. Frumos este, aşadar, să o răsplătim creându-i propriul blog. Acesta se numeşte:www.socruella.blogspot.com şi, până în acest moment, au fost transferate deja toate posturile şi comentariile primite. De acum încolo, posturile vor fi publicate pe ambele bloguri, urmând ca, odată cu ultimul episod ce va apărea doar pe noul blog şi încheierea istoriilor stimabilei, povestea Socruellei să fie ştearsă de aici, câştigându-şi însă dreptul la veşnica pomenire pe blogul său special. Iar noi vom povesti în continuare despre câte în lună şi stele şi mai puţine despre Socruelle 

De ce şi-a construit nenea ăsta asemenea casă? Păi vedeţi dumneavoastră, voia să îşi aducă întreaga familie (progenituri, gineri, nurori, nepoţi) să locuiască acolo. Şi nu numai: nenea Siegel voia ca draga lui familie să aibă în perimetrul dragii case orice îşi putea dori, astfel încât să nu treabuiască vreodată să iasă din casă spre a merge, de pildă, la un film.

Familia a aflat. S-a opus vehement. Acu’ nenea vinde casa. Şi are inima frântă… că de, familia nu îl iubeşte…