SoCruella – A Hate Story XVI

Dracu’ ştie de ce, Socruella a făcut o vreme foarte pe prietenoasa cu maică-mea. I-a promis că o ajută cu nu ştiu ce (până la urmă n-a ajutat-o, normal) dar  între timp o tot antura, a pus-o şi s-o care săptămânal cu maşina la Piteşti la nu ştiu ce doctor dubios la tratament (nu că ar fi suferit de ceva, fizic, I mean) şi tot aşa. Chestia e că pe mine mă enervau cumplit aceste întâlniri, că Socruella nu mai găsea alt subiect de conversaţie (cum ar fi vremea, murăturile, telenovelele – Socruella fiind mare fană a ălora cu ţigani, sau menopauza) decât să îşi bârfească consortul: că măiculiţă cât suferă ea, că e măritată cu un animal lipsit de orice sensibilitate, că o ucide încetul cu încetul şi nu mai ştiu ce-i face. Sau nu-i face. Eu, care îl cunoşteam ceva mai bine pe consort decât maică-mea, care oricum se uită în gura oricui de parcă ar avea trei ani şi o cheamă domnul cu chelie din ambulanţa neagră să îi ofere cofeturi, i-o tăiam cât puteam. Cu mâna pe inimă puteam oricând declara că nu am mai văzut consort atât de iubitor, înţelegător şi iertător (şi, credeţi-mă a avut o groază de iertat). Cât de mult o iubeşte consortul pe Socruella nici eu nu bănuiam atunci. Atât de mult, încât între propriul fiu şi Socruella, consortul o alege pe Socruella, câştigându-şi astfel prin propriile merite numele de Socruell. Dar asta e o poveste tare urâtă, şi multe s-au mai întâmplat până atunci…

* Dragi cititori, Socruella, cred eu, şi-a câştigat dreptul la renume blogosferic prin muncă cinstită. Frumos este, aşadar, să o răsplătim creându-i propriul blog. Acesta se numeşte: www.socruella.blogspot.com şi, până în acest moment, au fost transferate deja toate posturile şi comentariile primite. De acum încolo, posturile vor fi publicate pe ambele bloguri, urmând ca, odată cu ultimul episod ce va apărea doar pe noul blog şi încheierea istoriilor stimabilei, povestea Socruellei să fie ştearsă de aici, câştigându-şi însă dreptul la veşnica pomenire pe blogul său special. Iar noi vom povesti în continuare despre câte în lună şi stele şi mai puţine despre Socruelle

SoCruella – A Hate Story XV

Vă promiteam ceva vreme în urmă că voi împărtăşi povestea lui Vali. Pentru a vă face poftă, promiteam şi că va fi una savuroasă. Savuroasă în sine nu este, de fapt este una al naibii de sick şi de twisted (parcă în engleză sună mai bine), dar, ce să-i faci, reclama e sufletul comerţului – sau al blogăneţei.

Cine este Vali? Ne-am mai întâlnit cu el până acum, este mai tânărul frate al Socruellului, cumnat, aşadar, al Socruellei. Nu mult mai tânăr. 5 ani. Povestea ce îl implică, aşa sick şi twisted cum este ea, e utilă, căci ne ajută să înţelegem mai multe despre Socruella. Adevărul este că şi nouă ne-ar fi prins al naibii de bine dacă am fi încercat să o înţelegem mai timpuriu. Povestea lui Vali şi-a dezlegat singură tainele în faţa noastră abia după ce Socruella şi-a autodeclanşat bombardierele faţă de noi.

Şi, totuşi, care este povestea lui Vali? Vali, proaspăt absolvent de facultate în toamna lui 1984 cu repartiţie în Bucureşti, ocupaţie inginer aeronave, începe să locuiască cu frăţiorul mai mare şi cumnăţica, căsătoriţi de câţiva ani, copil mic, ceva probleme în căsnicie, ceva probleme financiare. “Fratele meu m-a rugat să-l ajut”, mi-a spus V. atunci când l-am întrebat de ce a ales să locuiască cu cei doi (vă place expresia “cei doi”? aşa se referea Socruellul la mine şi la my better-half de îndată ce a aflat că urmează să ne căsătorim, dar tare târziu am aflat-o şi pe asta, şi pe altele). V. a ajutat. A plătit chirie, a participat la cheltuielile casei, a gătit, a curăţit, a cărat cartofi şi varză de pus la murat pe balcon, a mers în toate concediile şi vacanţele cu cei doi, prietenii lor erau şi prietenii lui, problemele lor erau şi problemele lui, date-uri nu avea, femei nu cunoaştea (oare de ce?), le-a crescut copilul (în locul lor! până în ’89 erau ocupaţi cu distracţiile după ’89 cu “cacariele”), a despăducheat-o (literalmente!) pe Socruella şi aşa mai departe. Cât timp? Păi vreo 15 ani. Omu’ avea deja vreo 40. Ce s-a întâmplat după 15 ani? Păi a întâlnit şi el, în sfârşit!, o fată (la job, că de, era cam departe şi Scoruella nu avea drum pe acolo) şi s-a însurat. Ce a zis Socruella? Păi ce să zică, că e un monstru care o părăseşte pentru altă femeie, nu a mers la nuntă şi, de altfel, nu a vorbit cu cumnatul şi aleasa acestuia timp de 7 ani şi pe my better-half l-a întors complet împotriva lui: “Monstrul m-a părăsit! Dacă mai vorbeşti cu el, nu mai eşti fiul meu! Ori eu, ori el!” şi a declarat ca nu mai poate de suferinţă şi este într-o cumplită depresie, aşa că a invitat prietenii să îi sufle în fund, dându-se peste cap şi văitându-se pe şapte cărări cum a părăsit-o pe ea cumnatu-su. Depresia a ţinut-o zece ani. Nu, nu i-a afectat în nici un fel viaţa profesională. Nu, nu a avut absolut nici o tentativă de suicid. Da, ea şi problemele ei erau cele mai importante. Nu, soacră-sa, mama celor doi bărbaţi, V. şi Socruellul nu i-a zis nici dă-te mai încolo. Nu, nici socru-su nu i-a zis.

O întrebare mare şi tare am şi eu: Ce fel de cumnată turbează de durere că i s-a căsătorit cumnatul? Pe bune, poate mă luminează cineva, că vorba Socruellei, sunt tare proastă!

Dau ciocolată caldă!

Tuturor copiilor, tuturor părinţilor iubitori, în special mămicilor , tuturor prietenilor, tuturor celor au ascuns un copil, undeva, în cotloane întortochiate ale sufletului, ciocolată caldă să-l îmbiem să iasă la iveală!

Via Cupcakes and Cashmere.

La mulţi ani de 1 Iunie! Să ne trăim frumos!

Cărţile copilăriei

Leapşa cu cărţi de la shmeny:

Am învăţat să citesc devreme, nu pentru că aş fi fost vreun geniu ci din cauza bunicii nebune şi a unui tată vitreg şi  mai nebun. Am scăpat de amândoi prin forţele proprii şi norocul sorţii, mulţumesc voluntarilor.

Lecturile mi-au fost întodeauna amestecate şi precoce. Astăzi mi se par pur şi simplu nepotrivite. La o vârstă prea timpurie am citit nişte monstruozităţi pe care nu le-am înţeles şi, atunci, m-au lăsat rece. S-au întors să mă bântuie însă câţiva ani mai târziu şi n-au mai plecat niciodată. Dintre astfel de lecturi din primul deceniu de viaţă: “Colţ Alb”, “Cuore”, “Oliver Twist”, “David Copperfield”, “Minunata calatorie a lui Nils Holgerson”, “Singur pe lume”, “Fram, Ursul Polar” (“Oliver Twist” îmi va fi atras, de altfel, şi proorocirea nefastă care m-a enervat foarte tare a relei mele învăţătoare cum că voi deveni “scriitoare”, am scăpat însă de ea prin neîmplinire; ce se întâmplase: trebuia să scriem o compunere despre cel mai bun prieten, cum bunica nebună mă păstra sub sechestru, nu mi-era foarte clar nici măcar ce înseamnă prieten, darămite şi “cel mai bun”, am scris despre “Oliver Twist” şi “prietenă carte” şi mă mai doare şi astăzi când îmi aduc aminte.)

A, am uitat să menţionez povestirile lui Andersen. Oricât de anti-cenzură sunt, zău de i-aş da vreodată unui copil să citească povestirile lui Andersen. Mi se face pielea de gâină de câte ori îmi amintesc de “Micuţa Sirenă” sau “Fetiţa cu chibrituri” şi cred că Andersen era un soi de sociopat sadic. Asta dacă el chiar a considerat că scrie pentru copii. Poate era un tip de treabă care voia să scrie basme pentru oameni mari dar vreun agent de marketing isteţ (sau cum s-o fi numit jobu’ pe vremea aia) a crezut că scrierile omului nu s-ar vinde decât branduite ca basme pentru copii.

Şi acum că am scăpat de fantome:

Preferatele copilăriei:

“Aventurile lui Cepelică” (delicious!)

“Aventurile lui Alfons Zitterbacke” (atât de mult am citit cartea astea, că rămăsese şi fără coperţi, şi fără primele 20 de pagini!)

“Apolodor, Un pinguin călător” (ediţia ASTA)

Vedeţi geamantanaşul ăla plin de etichete? A fost visul meu. Acum îl trăiesc. Cu fiecare etichetă nouă, mai scap de un schelet din dulap. Următorul vis? Ca de lunea trecută într-un an să am dulapul gol. Şi să mai am încă loc de etichete…

Premiu Special: povestirile lui Mircea Sântimbreanu.

Leapşa merge la DECORina şi Butterfly şi Morgothya! Şi cui i-ar plăcea să o ia

Editura Trei te provoacă la maraton

Nu ştiu alţii cum sunt (wow, expresia asta a ajuns deja loc comun de câte ori vine vorba despre înaintarea părerii personale), dar eu ador blogul Editurii Trei.

Răsfoindu-l, am aflat de maratonul de lectură ce va avea loc în săpătămâna 24-30 mai. Cap de listă: “Micul Prinţ”!

Abia aştept să văd cât mă ţin ochelaraşii!

SoCruella – A Hate Story XIV

Long story short, Socruella nu dădea doi bani pe căsnicie. Un soţ, după cum a declarat de altfel de nenumărate ori, era doar un accesoriu de care puteai „scăpa oricând”. În lumea ei mică, desigur, jurămintele şi promisiunile nu aveau nici o valoare iar dragostea nu exista. Mă întreb atunci de ce o pretindea de la ceilalţi, bătând cu pumnul în masă, că doar aşa se obţine dragostea, nu?, în calitatea ei incontestabilă de buric al lumii.

Vă mai amintiţi cum, în pragul nunţii, Socruella se forţa cât de cât să păstreze aparenţele şi să-mi găsească vreo laudă, în lipsă de altă inspiraţie, pretinzând că de când suntem împreună, my better-half o vizitează mai des şi „se poartă mai frumos cu părinţii”? Well, nu era adevărat. La fel de des o vizitase şi la fel de frumos se purtase şi „înainte”. Nici nu se odihniseră însă bine nuntaşii, când Socruella a început să pretindă că, „după”, my better-half o vizitează mult mai rar şi „se poartă mai urât cu părinţii”. Inutil să spun că nici acest lucru nu este adevărat. Nu s-a purtat niciodată „urât” cu părinţii (nu a ridicat vocea decât atunci când i s-au aruncat mitocănii ordinare în faţă în mod direct, nu a înjurat, nu a blestemat şi nu a jignit nici măcar când i s-a furat dreptul, şi nu a răspun niciodată jignirilor cu care avea să ne fericească Socruella de-a lungul timpului în lungi mailuri), pur şi simplu, pentru că este un om care se poartă frumos cu toată lumea. Chiar cu cei care nu merită.

După cum vă veţi convinge însă pe parcursul relatării, altceva însemna pentru Scoruella a  te purta frumos: A te purta frumos pentru ea însemna a-i permite să îţi dicteze viaţa, a face ce „crede ea că e mai bine pentru tine” să faci şi a nu crâcni în faţa ei – căci, altfel, desigur, însemna că te porţi urât. Conform acestei definiţii, da, ne-am purtat foarte urât! Singurul lucru pe care îl regretăm este că nu ne-am purtat atât de urât încât să nu o trimitem călduros la origini de la primele sfaturi de „bine”.

Cu câteva zile înainte de primul Crăciun petrecut împreună în calitate de familie mareeeee şi fericităăăăăăă, pentru a spori atmosfera sărbătorească, my better half a primit următorul mail, Socruella lansându-şi astfel tirada şi în scris (din nou, agramatismele şi greşelile de scriere îi aparţin):

“Pensia mamai poate sa fie trecuta pe card daca ea merge personal la oficiul postal de care aparine, completeaza un formular si solocita explicit acest lucru. Mie imi este clar ca ea nu poate face singura aceasta operatiune.

Marti am dus-o la Parlament ca aveam noi o conferinta. Cineva a plimbat-o o ora sa vada Parlamentul, incet, fara graba la sala de sedinte. Cand s-a intors m-am speriat.

Era extrem de rosie la fatza, clar cu tensiunea crescuta mult. I-a fost cam rau, inclusiv ieri, dar nu s-a plans (cand nu se plange chiar ii este rau). [păi dacă nu mai poate de rău, ce căută în excursie la Parlament? speră să nu o prindă moartea când o vizitează pe acasă? nu mai zic, că de „rău” ce îi era, un an mai târziu a plecat în excursie în Israel, iar acum... ei, dar mai aşteptaţi dumneavoastră puţin, să aflaţi cât de vioaie este acum!]

In plus, doctora i-a suspendat tratamentul cu citostaticele pentru leucemie pe o luna jumate fiindca a inceput sa faca mari probleme la rinichi (s-a vazut din analize). Ea nu stie nimic despre motivele intreruperii. [acesta era o minciună ordinară; mama Scoruellei nu a făcut NICIODATĂ tratament cu citostatice, aşa că nu avea ce întrerupe; rămâne în istoria Socruellei drept prima minciună oficială înaintată în scris]

Te rog mult sa o suni si sa stabilesti cu ea o zi in care te poti duce cu ea la posta sa isi rzeolve problema. O putem aduce noi pana la scoala.

Te mai rog sa ii spui uneori Babuin. Uneori lacrimeaza tare si spune: N-o sa mai aud niciodata la telefon: Ce faci, Babuin? Sufera foarte tare de raceala ta si sufera autentic. [ăăă ?!? da’ alte pretenţii mai ai? apropos, nu ştiu dacă v-am povestit, dar de la începutul relaţiei noastre, Socruella solicita în continuu ca, de câte ori vizităm, să aducem bomboane pentru mă-sa; să vă mai spun că baba bătrână şi bolnavă, consuma doar cele mai scumpe bomboane – vreo 300.000 de lei cutia, acum 3, 4 ani, din cel mai scump Mall din Bucureşti?; iar „babuin” nu i s-a spus niciodată de „drag”, ci de proverbul „maimuţa cu cât se urcă mai sus, cu atât i se vede fundu’ mai bine”, babuinii fiind specia de maimuţe cu unul dintre cele mai evidente „modele dorsale”, aşa că ar fi mai bine să şadă domol şi să-şi ţină nasul în treburile ei de femeie bătrână şi bolnavă, nu în ciorbele noastre!]

Stiu ca “dragul mere inainte, nu mere inapoi” [foarte bine ştii, poartă-te în consecinţă atunci şi păstrează tăcere], mai stiu ca s-a purtat mizerabil in mai. [atunci când urla că eu sunt Diavolul şi my better half se căsătoreşte cu mine ca să o omoare pe ea? aha, îmi amintesc! da' parcă zicea şi că se omoară tot atunci ?!?]

Dar nu a existat doar acel moment in relatia voastra, dimpotriva. Sunt 28 de ani in spate, de multa dragoste, crestere, grija, duiosie. [tocmai de aceea, măi dragă, my better half se aştepta ca bunică-sa să se bucure pentru el că se însoară iar „comportamentul” ei este, cu atât mai mult - nu că ar fi fost nevoie de vreun motiv suplimentar, de neiertat]

Tu ai avut mereu o familie langa tine. [aşa se zice când familia te obligă să renunţi la carieră de dragul ei? eu credeam că nici „familie” se mai poate numi!] De aceea intelegem ceva mai greu faptul ca nu mai ai relatii directe, personale, cu noi [mai jos veţi descoperi ce înseamnă relaţii „directe” – cam acelaşi lucru cu fenomenul „privatului” de care vă vorbeam mai deunăzi]….interesant, pe modelul Vali! [oho, şi uitasem, Madam, cât de repede ai aruncat pastila asta de otravă; în episodul următor: vizorul pe Vali! stay tunned! e o poveste atât de savuroasă, încât nu v-aţi dori să o pierdeţi]

Sa spunem ca dintre noi toti cei ramasi in urma, eu sunt cea mai rezistenta si cea care explica mereu si mamei si lui [soţul Socruellei] ca e normal sa iti iei distanta, [păi şi din nou, atunci de ce nu taci?] impiedicandu-i (pe [soţul Socruellei] in special) sa iti faca reprosuri [să vă mai spun că my better half a verificat imediat această informaţie, iar tatăl său, încă neprelucrat de Socruella în acele timpuri, i-ar răspuns: „[My better half] ce prostii vorbesti? Chiar ca nu am nimic – in afara de faptul ca am avut o saptamana cumplita, in fiecare zi am venit si voi veni acasa pe la 8-9  (cu ieri dupaamiaza implanturi la dentist in numar de 4 ca ma doare toata gura si tot capul si sunt umflat la fata). Dimpotriva, mi-e tare drag sa ma gandesc la tine si ma bucur ca esti bine si ca ati luat rezultate asa de bune! Te sarut pui iubit!]: urasc reprosurile si stiu ca au efect contrar. [păi şi atunci de ce boii fermierului le faci?]

Imi este foarte dor de tine, de tine ca persoana. Am sa ti-o spun insa cat de rar posibil, nu vreau sa te exasperez.” [poate îmi explici şi mie cum mori tu aşa de dorul lui, când ne distrugem aproape fiecare weekend ca să îţi vizionăm ţie faţa acră?; sau, după cum ai mărturisit cu alte ocazii, ţie de fapt de timpurile în care my better half era necăsătorit şi dormea la tine singur, îţi e dor?; timpul merge înainte şi nu înapoi, măi scrofuella, iar un om căsătorit doarme, trăieşte şi îşi vizitează părinţii cu... soţia! sau poate totul este o sugestie foarte subtilă de Crăciun fără soţie ?!? ]

SoCruella – A Hate Story XIII

Şi totuşi, nimic nu se compară cu sfaturile de căsnicie pe care ţi le dă o SoAcră (Socruella are de altfel o cană cu această minunată inscripţie, primită în dar de la prietenii ei). Haideţi să ne abatem puţin de la povestea noastră şi să aruncăm un ochi pe sfaturile Socruellei servite calde în curticica din spate, nici mai mult nici mai puţin, după nuntă! Nici nu se încheiase bine luna de miere, când m-am trezit pe post de cetăţean turmentat de atâta bunăvoinţă şi sofisme miraculoase:

„căsătoriile lungi sunt divorţuri ratate, tot aşa cum divorţurile sunt căsătorii ratate” (dar, madam logician, divorţul este, prin definiţie, o căsătorie ratată, în timp ce căsătoria nu are nevoie de termenul „divorţ” pentru a se defini!)

“doar cuplurile anoste şi lipsite de imaginaţie nu se înşeală – proştii!” (tii, da’ ce bine le zici! păi tu mereu te dăduşi tare deşteaptă şi plină de imaginaţie; ce zici, o punem de un silogism?)

“cuplurile nu stau într-o relaţie de dragoste, dragostea nu există”  (pe bune? dar în ce stau? într-un picior?)

“cuplurile stau în drag, dragostea aia entuziastă de la început dispare, rămâne dragul” (ei, nu zău? eu ştiam că dragul ăsta e semn de despărţire, încheiat de socoteli şi închis de geamantane!)

“eu nu cred că n-au intervenit niciodată gânduri sau planuri de divorţ în cuplurile lungi, ci pur şi simplu oamenii s-au gândit mai bine ce pierd şi ce câştigă divorţând” (deci, tu nu divorţaşi că avuseşi de câştigat masiv, nu?)

„decât să îl iubeşti pe Georgică e mult mai bine să iubeşti cauze şi să încerci să mergi în direcţia lor, e mai puţin riscant şi, în timp, poate să producă şi modificări sociale” (ăăă? poate, poate! şi nişte unt pe pâine!)

“pentru mine, lupta pentru dreptatea si demnitatea femeilor este o cauza clara, cu care mă pot trezi si culca” (ia uite, frate, puteam să pun pariu că tu nu ştii ce e aia demnitate; oricum, eu aş zice să te culci mai bine cu bărbatu-tu)

“niciodată nu m-am depărtat de asta, nu s-a întâmplat niciodată să fiu comodă în relaţia cu această cauză” (băi, se vede! eşti aşa scorpie ca să demonstrezi necesitatea luptei pentru cauza demnităţii femeilor prin lipsă, nu?)

Şi începe Socruella să îmi peroreze cum soţul şi soţia nu trebuie, Doamne fereşte!, să fie prieteni, ci, bineînţeles, să aibă „amici” de sex opus cu care vorbesc chestiile pe care ar trebui să le vorbească între ei; băi, şi amicii ăştia sunt tare importanţi, te întâlneşti cu ei „în privat” şi spui tot soiu’ de secrete pe care partenerului nu tre’ să le zici nici picat cu ceară! Treaba asta cu privatul este un laitmotiv al Socruellei. De când îmi jura mincinos că vrea să îi fiu o fiică şi să fim toţi o familie mareeeeeeee şi fericităăăăăăăă şi a doua zi şi îl suna pe my better-half să se întâlnească în privat şi până acum l-am tot auzit. Şi o să-l mai auziţi şi voi. Şi ştiţi care e şmecheria: că tot timpul oamenii vorbesc „în privat”, dar fără a-şi propune să o facă şi fără a bate cu pumnul în masă că ei vor să vorbească „în privat”. Şi ştiţi de ce nu îţi înfundă urechile cu „privatul” lor? Că nu au nimic de ascuns, dom’le! Ei, dar Socruella are mereu o otravă de picurat, un ac de împuns, o răutate de scuipat, doar nu te pui cu ea!

Dar, vedeţi voi, arătându-mă eu cam „suspicioasă” cu pretenii aştia de sex opus care tre’ musai să ştie diferite intimităţuri şi lucruri bine ascunse de partener (nu-i aşa? oameni căsătoriţi, în toată firea, în loc să ne bucurăm unul de celălalt, hai să ne pierdem vremea cu „prieteni de sex opus” că doar-doar om bea un pahar mai mult şi om trece şi la alte activităţi recreative, cum se întâmplă deseori între „prietenii de sex opus”), Socruella îmi dădu exemplul domniei sale, când făcu baie în hot tub dezbrăcată cu dl. M.M. de la Cluj, om însurat cu doi copii, ce se cam codea el să îşi dea jos toate hăinuţele, când l-a invitat Socruella fermă: „Hai, băi Mirceo, dă-ţi chiloţii aia în jos şi intră aici, ce aştepţi?”

(ĂĂĂ!!! NU VOIAM SĂ ŞTIU ASTA!!!)

SoCruella – A Hate Story XII

Încercam odată să stabilesc împreună cu mai tânărul frate al Socruellului consort dacă Socruella are vreo calitate. Pozitivă! Să ne înţelegem! Una singură a putut fi identificată de mai tânărul frate: bucuria Socruellei de a face cadouri. Fie vorba între noi, eu nu am căzut de acord cu aceasta. Şi am şi ceva motive…

La prima mea „Happy Birthday” după căsătorie, Socruella s-a bătut cu palma în piept şapte grade de rudenie că îmi va face un cadou deosebit: un câine. Trecând peste faptul că este aberant să îi cumperi unui cetăţean animal fără să îl întrebi de şi ce anume îşi doreşte (oricum, patrupezi trebuie aleşi de viitorul proprietar, nu de terţi), v-ar mira foarte tare să vă spun că, odată animalul târguit, nici că a mai venit vorba vreodată că ar fi al meu? Sincer, nu aş putea spune că îmi pare rău că nu mi l-a mai dat, dar gestul rămâne unul odios.

Multe s-au schimbat după căsătorie. Cel mai tare m-a frapant disperarea Socruellei de a-mi găsi vreun defect. Nu că n-aş avea (probabil am suficiente cât să dau şi la alţii), dar tăcând şi înghiţind toate aceste măgării întru speranţa răsplăţii vieţii după Socruella, nici nu am dat vreodată vreun motiv de „zâzanie”, rămânând zâmbitoare şi nemişcată în colţişorul meu. Să nu credeţi însă că aceasta ar fi mulţumit-o pe Socruella.

Trebuind să scornească şi ea totuşi ceva, la un moment dat a început să repete ca papagalul că sunt suspicioasă. Orice aş fi spus, despre orice subiect posibil, Socruella o trântea sistematic: „A, eşti suspicioasă!”

Prima oară mi-am auzit-o când am refuzat invitaţia Socruellei de a merge împreună la nunta unei fete cu care, de altfel, nu schimbasem niciodată mai mult de un „Bună” –  „Bună”. Nu am înţeles niciodată de ce ar fi reieşit de aici că sunt suspicioasă.

Cuvântul a fost repetat ulterior de Socruella şi a sa mamă până la epuizare. Pe a sa mamă am reuşit de altfel şi să o prind odată la cotitură, să-i demonstrez că de fapt ea era cea suspicioasă: Într-o scurtă vizită la Hunedoara, ieşisem să mă întâlnesc cu o prietenă, B, din localitate. Când m-am întors, am fost luată desigur la bani mărunţi, cu cine am fost şi ce am vorbit. „Mi-a spus B că se simte rău la şcoală [era profesoară de engleză], în cancelarie toţi bârfesc, iar ea este izolată şi nu reuşeşte să se apropie de nimeni”. Nici nu apuc să termin ce aveam de spus, că mama Socruellei se dezlănţuieşte urlând: „Minte! Minte! De ce ar bârfi profesorii la şcoală? Maică-sa [mama lui B, casnică] este o nenorocită care bârfeşte într-una!” (Ăăă ???)

SoCruella – A Hate Story XI

Cu nervi de oţel, încă tăceam, deşi începusem să mă întreb, din ce în ce mai des, dacă coşmarul va înceta vreodată. Există jdemii de tipuri de personalităţi nesuferite sub cer, dar totuşi, chiar e posibil ca un om să facă parte din toate ?!? Spre ghinionul meu, Socruella reuşea această performanţă.

Spre ghinionul lui my better-half, Socruella reuşea şi performanţa de a fi o mamă invidioasă pe propriul copil. Şi, cu siguranţă, neiubitoare. Sincer, nu am mai auzit până acum de părinţi care să îşi oblige fiul să demisioneze de la jobul care îi place şi care îi poate oferi cariera dorită, de teamă că succesul profesional al acestuia le-ar putea umbri lor „evoluţia profesională” şi goana după bani şi funcţii. Nu am mai auzit nici de părinţi, care, odată ce şi-au demisionat fiul, l-au trimis într-o gură de iad şi dead-end carieristic al cărui nume nici măcar nu au avut amabilitatea de a-l ţine minte. Nu am mai auzit nici de părinţi, care, odată ce fiul reuşeşte, prin propriile forţe, să obţină un nou job, mai apropiat de aspiraţiile, ambiţiile şi pregătirea lui, să se dea cu fundul de tavan încercând să-l convingă să rămână în fundătură că de, noul job ar fi prea bine plătit pentru el. Şi nu am auzit nici de părinţi, cu prieteni, relaţii şi dare de mână care să nu mişte un degeţel pentru propriul lor copil, tare mult plăcându-le să îl ştie sărac şi nefericit profesional (şi nefericit personal, desigur, dar de asta vă veţi convinge dumneavoastră mai încolo).

Noul job era un ghimpe între bucile Socruellei nu doar pentru independenţa financiară asigurată (să nu vă închipuiţi că Socruella scuipa vreun leuţ, dar ştiţi cum e, când portofelul începe să-ţi ţină de cald, nu te mai bucuri la castronul de ciorbă nesărată oferit cu mărinimie de părinţii iubitori când îi vizitezi), ci şi datorită faptului că my better-half avea un program flexibil şi lejer, care nu îl ţinea legat de un scăunel într-un birou sufocant: „Vai, dar tu nu te duci la birou? Staţi prea mult timp împreună!” (Şi de ce te deranjează asta, Madam Cianură?)